Camino de Santiago

Pelerinajul Camino de Santiago

“La început, nu eram sigur, pentru că însemna să fac dializă în centre pe care nu le cunoşteam. Eram îngrijorat cu privire la ace, dacă aveam să tolerez dializa, ce s-ar întâmpla dacă m-aş îmbolnăvi. Eram îngrijorat şi de eventualele problemele cu accesul vascular, sau că nu voi putea găsi centre pe drum. Însă, în final, am decis plec şi am planificat o rută.“

Camino de Santiago, cunoscut şi drept Calea Sfântului Iacob, atrage pelerini din toată Europa încă din secolul opt. Juan Antonio Rangel, un pacient spaniol dializat ne povesteşte despre pelerinajul său:

Am început dializa la 33 de ani, în 2008, la centrul de dializă Osuna, la circa 90 de km de Sevilla. Am fost întotdeauna fermier în oraşul meu natal Aguadulce, iar în timpul liber mă bucur de ieşirile cu prietenii sau de drumeţii. În 2010, un prieten apropiat mi-a sugerat să facem pelerinajul pe Camino de Santiago, pentru că el îl mai făcuse şi i s-a părut o experienţă spirituală de neuitat.

Pe drum

În prima zi, la şase seara, m-am suit în autobuz către Ourense, un oraş la circa 50 de km de graniţa portugheză nordică. În aceeaşi zi făcusem dializă dimineaţa şi am primit confirmarea de la ultimele centre de dializă pe care doream să le vizitez în timpul pelerinajului. Coborând din autobuz la şase dimineaţa a doua zi, am întâlnit un cuplu spaniol care mergea tot la Santiago. Am decis să începem călătoria împreună şi după ce am ajuns la Catedrala Ourense, am primit prima ştampilă pe "paşaportul de pelerin".

Prima etapă a avut 22 km - a fost dificil, însă a meritat. Am întâlnit multe persoane pe drum şi grupul s-a mărit. În acea zi o doamnă ne-a invitat la masă la ea acasă. Am mâncat cea mai bună carne de vită din viaţa mea.

În acea noapte, la hostel, toată lumea planifica următoarea etapă a rutei, însă eu începusem să-mi iau la revedere pentru că mă îndreptam spre un hostel aflat la 12 km, de unde puteam ajunge la cel mai apropiat centru de dializă. Am fost foarte surprins când m-am întors de la centru şi am văzut că grupul mă aştepta! Deciseseră să nu continue fără mine, chiar dacă unii dintre ei aveau să ajungă la Santiago mai târziu decât îşi planificaseră.

Aşa am continuat din acel moment. Toată lumea ajuta pe toată lumea, toţi îi respectau pe cei cu care aveau legământ de tăcere şi cei care erau mai înaintea celorlalţi cumpărau şi pregăteau masa pentru toţi ceilalţi. În zilele în care făcusem dializă, am ales o rută mai scurtă pentru a putea ajunge la centru la amiază. Seara am cinat împreună, am vorbit şi am râs cu ceilalţi pelerini.

O experienţă împărtăşită

A fost o experienţa morală şi spirituală nepreţuită. Ce a făcut experienţa atât de specială? Întâlnirea cu oameni de toate vârstele: tânărul de 17 ani care a venit cu părinţii, cuplurile, vârstnicii, bărbaţii şi femeile. Nu conta de unde venea fiecare, rasa nu era importantă, nici religia.

Pe lângă amintirile importante, acum am şi prieteni noi - prieteni cu care încă ţin legătura. Toţi am plecat cu un sentiment de fericire şi speranţa retrăirii experienţei. Cred că boala nu trebuie folosită ca o scuză. Cu toţii putem merge în propriul pelerinaj. Pentru mine, a fost o provocare faţă de propria boală, şi, după ce am depăşit-o, mi-am dat seama că dializa nu e întotdeauna un obstacol în faţa lucrurilor care îmi plac; e doar ceva ce nu trebuie să uit.

Aş dori să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în acest pelerinaj: prieteni, rude, personalul din clinica Osuna, colegii pelerini şi oamenii din Galicia pentru bunătatea şi ospitalitatea lor.